Adrian Voicu a mâncat instrucţie pe pâine. Mai întâi, ca elev de liceu militar, apoi ca student al Academiei Tehnice Militare. Cum soarta a vrut să devină scriitor, nu ofiţer, el se răzbună acum pe anii aceia, făcând instrucţie cu cuvintele! Le cere fel de fel de lucruri ciudate şi ele îl ascultă fără să crâcnească. Pentru umor înainte prezentaţi arm'!, zice el şi cuvintele se execută, făcându-te să mori de râs, nu alta. Scapi cu viaţă doar datorită faptului că nu sunt foarte groase cărţile pe care le scrie. Când am primit pe e-mail volumul de faţă, m-am uitat la început la dimensiunile lui, ca să văd dacă îmi asum riscul să-l citesc. Am purces asupra conţinutului doar cu această garanţie. Spre uimirea mea, însă, am dat peste nişte povestiri ce nu prea m-au lăsat să râd. Să nu mai ştie Adrian Voicu să facă „militărie literară” cu cuvintele? M-am lămurit în scurt timp că ştie chiar al naibii de bine, numai că de data aceasta le-a cerut să fie altfel decât ne obişnuiseră.

Spre deosebire de cărţile celelalte, care sunt cărţi sobre în registru vesel, Otrava noastră cea de toate zilele este o carte sobră în regim grav. Seamănă, vreau să spun, cu viaţa însăşi, care nu e chiar atât de veselă pe cât am vrea noi. Otrava pe care ne-o propune Adrian Voicu e minunată la gust şi, credeţi-mă, nu pune în pericol sănătatea niciunui cititor. Dimpotrivă!