într-o epocă bogată în cuvânt, ştiri, informaţii, dezbateri, dialog, comunicare, pare mai degrabă ciudat ca cineva să vorbească despre tăcere. în vremuri de decădere a cuvântului în minciună, jignire, linguşire, ironie, înşelăciune şi batjocură, se impune, credem, să facă referire cineva şi la cunoscuta, aleasa, discreta şi de folos aducătoarea tăcere. Tăcerea e un fel de a fi.
Cineva care tace nu înseamnă nicidecum că e nepăsător, apatic, lipsit de vlagă şi neatent. Tăcerea deliberată, puţina vorbire cultivată cu grijă şi respingerea vorbăriei şi a bârfei constituie cinstea tăcerii şi evitarea obositoarei poliloghii, de la care provin continuu diferite probleme precum certuri, răceală sufletească, zarvă. Oamenii tăcuţi vorbesc prin tăcerea lor sobră. Nu tac pentru că nu ştiu să vorbească, din rea-voinţă şi din îngâmfare ascunsă că nu participă la discuţii de nivel înalt, ci din simţirea smerită că nu au ceva important de spus. Astfel, pur şi simplu tac. Când însă chiar vorbesc, lasă cuvânt plin de conţinut.


CUPRINS


Tăcerea cea bine grăitoare
De la supărare la întristare şi depresie
Părinţii şi creşterea copiilor
Sfântul Munte şi tinerii
Sfânta Liturghie şi Sfânta Euharistie
întâmpinarea Patimilor Domnului