Sunt în acest roman, Balciul de argint, scene după scene antologice, singure în stare să se constituie într-o pagină a noului calendar al satului românesc dinaintea şi din timpul morţii lui, şi aceasta antologică, în care Prohodul e plâns cu lacrimi de scriitor, dar şi cu zâmbetul disperării de a nu putea face nimic, nici măcar încetinirea sfârşitului, zâmbetul senin cu care Ştefan Mitroi îmbrăşişează, îndatorat, îndurerat şi incapabil să se despartă de ea, acea vatră unde ultimul tăciune nestins era şi este chiar viaţa lui.