Deşi se ţinea departe de vâltoarea politică a acelor ani – începutul stalinismului – era suficient de perspicace şi bine dotat cu simţul ironiei pentru a nu ocoli în totalitate atât de tentantele şi extrem de sugestivele paralele şi imitaţii cu clişeele vremii, chiar dacă adesea nu erau decât în limbaj şi în capul lui. în felul meu, scriu şi eu un fel de istorie contemporană! îşi spunea Paul, jucăuş ca un copil, amuzându-se în capul lui, formele sale de odihnă şi de vacanţă adultă, după propriile sale expresii.

Această ironie a unei alte istorii contemporane deveni pentru el, pentru Paul, în primul rând, şi apoi, mai târziu, după ample convulsii, şi pentru membrii Cercului, o realitate tot mai gravă. Istoria, dacă există, ca ştiinţă sau artă, cum vreţi, nu e aproape niciodată unică. Singură, ca o catapeteasmă de biserică. Ea, cea oficială cel puţin, îşi aruncă umbrele ei puternice prin toate ungherele realităţii. Sau se pardoseşte, pur şi simplu, cu o alta, care tinde să o nege pe cea publică, acceptată, clamată. Şi care, uneori, iese, apoi, ca o modestă şi încăpăţânată apă, pânză freatică, înzestrată cu un singular geniu sau noroc, la suprafaţă, adică devine ea însăşi, din anonima, subterana, impostoarea etc., cea reală. Cea veridică! Mă rog, pentru o altă generaţie sau pentru un timp. Care timp?! Cine ar putea spune...

Nicolae Breban