În peisajul literaturii române, cu numeroşi scriitori de nişă, atenţi, prea atenţi la mişcările imprevizibile ale modei şi la cerinţele pieţei, preocupaţi doar de efectul imediat al cărţilor lor, Nicolae Breban e o prezenţă stingheritoare. El se arată a fi un călăreţ singuratic cu ochii aţintiţi la himera marii literaturi.

Breban aparţine speciei rarisime a celor care înfruntă, transfiguraţi de o nobilă sminteală, ridicolul şi neîncrederea, în numele unui ideal artistic inconfundabil: acela de a pătrunde în tărâmul necunoscut al fiinţei. (…)

Retipărirea romanului Bunavestire este o iniţiativă îndrăzneaţă.

Bunavestire este un punct de hotar în evoluţia romanului românesc. A spulberat fundamentele realismului tradiţional, întrucât a produs dovada că romanul poate fiinţa şi fără preceptele constrângătoare ale verosimilului, fără respectul paralizant pentru determinări, cauzalităţi şi motivaţii socio-psihologice. Prin ignorarea regulilor scriiturii romaneşti şi prin anularea distincţiilor autor-narator, narator-personaj, autor-personaj, Bunavestire reprezintă şi o revoluţie în plan stilistic. Dovedind că omul e o fiinţă imprevizibilă, integral ambiguă şi de necuprins în statistici, formule şi tipologii, Nicolae Breban şi-a demonstrat totala lui incompatibilitate cu regimul comunist şi, de altfel, cu orice regim care slobozeşte în lume acele „termite ale reducţiei” de care vorbea Kundera. (Eugen Negrici)