”Școala e adăpostită de o casă cu două etaje, cu acoperiș de tablă vopsită în alb, cu pereții văruiți în alb, cu ferestre grilajate temeinic împotriva oricărui fel de atentat la bunul public. Curtea este comună cu cea a bisericii. Uneori, scapă câte-un copil năucit de educația liberală, la modă acum, excitat de-atâta cunoaștere și învățătură, trece în goană pe lângă mine, cu dinții încălecați peste buza de jos, cu ochii negri ca noaptea, care bagă groaza-n oricine, cu ochii goi, prin care întrezărești hăul infinitului, prăpastia pe marginea căreia stăm toți, agățați fiecare de câte-un Dumnezeu.” Un sunet nou, original, în proza de azi. Povestirile Elizei Macadan îmbină fericit poematica gesturilor, psihologiilor, peisajelor, cu investigația și notația reportericească. (Radu Aldulescu)