Pustietatea aprinsa

în vremurile noastre, adică aici şi acum (chiar dacă primul termen reprezintă, în opinia mea, o pluralitate de «aici»), a devenit foarte dificil, dacă nu cvasi‑imposibil, să îndrăzneşti a scrie despre mesaj, teză, angajare etc., când este vorba despre poezie, sau în general despre artă. Noua corectitudine politică post‑comunistă a decis că aceste vocabule trebuie aruncate definitiv «dans les poubelles de l’histoire », astfel încât, printre altele, orice tentativă riguroasă de căutare a adevărului prin şi în Cuvânt este privită de la bun început ca inutilă, dacă nu chiar primejdioasă, pentru confortul intelectual şi spiritual al noilor semidocţi hrăniţi de predilecţie cu wikipedia, «reţele sociale» pre‑formatate, şi alte produse culturale similare.

Poezia Terezei‑Brînduşa Palade, à contre‑courant, este poezia unei fiinţe rebele faţă de vulgata timpului său, aceasta însemnând aici o trimitere la o lungă tradiţie de rebeli ai spiritului, de la sfântul Ioan al Crucii până la Pierre Jean Jouve, Thomas Merton sau Mario Luzi.

Sebastian Reichmann