Etnofrumosul sau Cazul Marie

Frumosul este o categorie fundamentală în gândirea şi existenţa colectivităţilor tradiţionale. Asociat cu binele şi cu adevărul, care în oralitate înseamnă „lege”, subordonează orice tip de activitate posibilă, de la simplul ceremonial cotidian al formulei de bineţe şi de salut, la marile ritualuri comunitare; de la îndemânarea cu care ceramistul aşează culori pastelate şi simboluri subtile pe suprafaţa de argilă, la interesul omului de a-şi împodobi casa cu obiecte de artă ce ţin de esteticul civilizaţiei rurale; de la grija rostirii alese (în împrejurări obişnuite, mundane, ca şi în forme poetice, în poezie, în proză, în specii cultice) la spiritul riguros şi exact care pătrunde în judecăţile de valoare. Frumosul categorial a găsit în săteanul de altădată un teoretician demn de invidiat. El a formulat câteva sentinţe simple şi precise, de tipul „Nu-i frumos ce-i frumos, ci-i frumos ce-mi place mie”, pe care le-a instituţionalizat, adică a făcut să fie acceptate de întreaga obşte, şi le-a experimentat în practica artistică, precum şi în viaţa de zi cu zi. Legătura dintre teorie şi artă s-a păstrat permanent, una verificând-o pe cealaltă. Omul s-a înconjurat de forme frumoase pentru ca traiul să-i fie plăcut, bine rânduit şi adevărat Cine priveşte un interior ţărănesc aparţinând „tradiţiei clasice”, cu aranjamente specifice de forme, de culori şi de simboluri, sau o locuinţă cu acareturi plasate în decor natural poate afirma liniştit că estetica ambientală s-a născut la sat. Orăşeanul a inventat sintagma „estetica ambientală” recent, abia după ce şi-a dat seama de realitatea ei şi în măsura în care.se integrează în ea în chip convenţional, artificial; pe câtă vreme săteanul avea conştiinţa că se instalase de multă vreme într-un asemenea spaţiu al frumosului, construit în chip natural.
Petru Ursache