Ai putea descoperi, la o repede ochire, în poemele scrise de Horia Roşca, un timp al trăirii sublimat de cel al mărturisirii. Atent la detaliile de construcţie, imaginile sale poetice se desfăşoară la scara unui spaţiu interior, în care materia biografică se uneşte, într-un demers terapeutic şi eliberator, cu visul, mai bine zis cu nevoia organică de evadare într-o lume spirituală. „O linie de plutire la orizont”, volumul de debut al unui artist vizual aflat la maturitatea sa proteică, este, folosind titlul unei expoziţii Horia Roşca prezentată la Berlin, un „Fragmentarium” existenţial, brodat cu inserturi livreşti, textuale, scris cu iluzia pre iluzie călcând.

Suprinzătoare în toate aceste tablouri de viaţă şi moarte sunt şi dozajul unor efecte stilistice neomoderniste ori postexpresioniste, şi, mai ales, capacităţile auctoriale de a căuta lumina unei stări profunde. Negreşit, Horia Roşca are dicţiune poetică, ştie să creeze din imagini poetice şi montajul lor frust stări de reverie ori de profundă meditaţie asupra „împletirii realităţii cu ficţiunea”.

Poemele au suflul existenţei trăite ori pe al celei visate şi, cum o afirmă cu conştiinţa valorii de sine autorul, ţes o artă de eliberare din chingile materiei şi ale ultimei file: „Sunetul, versul şi culoarea / Ţes stofa cufundătoare de trup aşteptând / Subconştientul”. Până la urmă, poemul este cel mai autentic act de a fi profet cu propriile tale spaime şi umbre!

Sunt convins că lectura acestei cărţi va fi pentru mulţi iniţiaţi o linie de plutire la orizont