Vremea tradarilor

Medicul Cornel Dimovici „a ales libertatea”
rămânând în Occident pe la începutul anilor ’70.
Apucase înainte să publice câteva proze în revista
„Vatra” şi în ziarul românesc din judeţul
Covasna. După ’90, a publicat volume, de proză şi de
versuri, „bine primite de critica literară şi de
publicul cititor”.
Romanul „Vremea trădărilor” (aproape de prisos
să mai remarc cât de inspirat e titlul) are unele
caracteristici ale literaturii scrise în exil, printre care
o anumită detaşare de „zona operaţională”,
combinată, oarecum paradoxal, cu o vehemenţă a memoriei, cu
o neîmpăcare cu ororile petrecute sub comunism. Incestul
petrecut în roman este unul real, dar datorat sistemului,
care a frânt sau a distrus milioane şi milioane de destine,
dar există, fără îndoială, şi un „incest”
politic şi social, prin care fiinţa umană şi minima ei
demnitate, au fost violate „legal”, disproporţia
dintre individ şi angrenajul puternic şi infernal al
sistemului neputând fi pusă într-o ecuaţie.
Cartea lui Dimovici e incitantă. Viziunea lui e concretă, cu
personaje vii şi autentice, uneori realizate doar din câteva
tuşe.
Dimovici reuşeşte să ne prezinte o lume mult mai nuanţată
decât se crede îndeobşte astăzi şi în care aspiraţiile erau
îndreptate aproape în totalitate spre umanizarea ei.
Schimbările radicale nu erau posibile dovada definitivă
fiind faptul că comunismul ca şi sistem a căzut doar atunci
când au decis mai marii lumii. Şi tot din romanul lui
Dimovici reiese clar că sub comunism, Binele şi Răul se
cântăreau cu alte unităţi de măsură.
„Vremea trădărilor” conţine numeroase pagini
admirabil scrise, are un ritm alert, iar cititorii de astăzi
ar avea reale satisfacţii dacă această carte le va ajunge în
mână.