Cele mai înalte ranguri dintre toate rangurile de pe pământ, cu care i-a investit pe oameni bunătatea lui Dumnezeu, sunt cel împărătesc şi cel preoţesc. Celui dintâi îi este dată puterea deplină, cea mai mare pe pământ, iar acestuia din urmă - puterea cerească - de a închide şi de a deschide cerul, de a lega şi de a dezlega păcatele oamenilor, de a-i renaşte pe oameni la o viaţa nouă, din cea pieritoarea la cea nepieritoare, din cea necurată la cea curată, de a-i muta din viaţa cea vremelnică în cea veşnică, de a-i sfinţi şi de a-i îndumnezei.

Şi ce om muritor poate corespunde întru totul înălţimii şi sfinţeniei cinului preoţesc? Dăcă luam în considerarea numai faptul că preotul, stând chiar înaintea tronului lui Dumnezeu în biserica cea pământească, trebuie să săvârşească atât de des înfricoşătoarele şi de viaţă făcătoarele Taine ale lui Hristos, să mijlocească pentru toată lumea, pentru bunăstarea bisericilor lui Dumnezeu de pe tot pământul, să se roage pentru cei vii şi pentru cei adormiţi, de ce vrednicia îngerească este nevoie pentru acestea? Iar, dacă luam în considerare şi săvârşirea celorlalte taine, ce sfinţenie trebuie, ce bogăţie a iubirii lui Hristos din partea preotului? Iar propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, spre a învăţa, a călăuzi pe calea ce duce la veşnicie, cât de înaltă şi de anevoiasă este această îndatorire?!

Aceasta este concepţia ortodoxă despre preoţie. Şi părintele Ioan de la începutul slujirii sale preoţesti, a conştientizat acest sens al preoţiei dând sfaturi foarte folositoare păstorilor duhovniceşti, ce sunt incluse pe paginile acestei cărţi.