Maric de la Bacau

Dacă este adevărat că „veşnicia s–a născut la sat”, pot spune cu îndreptăţită judecată a valorilor că bădiţa Ioan Măric aparţine stirpei rare de artişti care s–au priceput şi învrednicit să desluşească tainele acestei veşnicii, spre a ni le restitui în imagini menite să populeze generos memoria noastră afectivă, iscodind la rândul lor către nobleţea veşniciei. Dovedind din fragedă vârstă pasiunea şi râvna autodidactului, apoi călăuzit spre tărâmurile performanţei de către eminentul pictor moldav Ilie Boca, de la care va fi deprins poate instinctul cromatic, dar şi lecţia aspră a perseverenţei, bădiţa Măric a urcat binişor, treaptă cu treaptă, cu discretă dar invulnerabilă iscusinţă, aflându–şi astăzi un indiscutabil statut de reprezentant de frunte al artei naive închinată satului românesc. un soi de histrionism popular ce reuşeşte să te cucerească de îndată ce ai păşit în universul pânzelor sale.

înrudită uneori cu umorul mucalit al unor personaje desprinse parcă din scrierile lui Ion Creangă şi Anton Pann, alteori cu pitorescul, cu stranietatea jucăuşă şi cu mariajul dintre simplitatea şi adâncimea tâlcurilor poeziei lui Marin Sorescu, arta lui Ioan Măric tinde să ridice şi ea râsul nostru din zona primitiv fiziologică, spre o altitudine de sorginte eshatologică. Umorul său ne contaminează cămările inimii cu o veselie paradisiacă, după chipul şi asemănarea atmosferei din aceste tablouri, unde oamenii şi vieţuitoarele din ogradă îşi împrumută în mod reciproc îndeletniciri, atitudini şi reacţii de un haz adeseori devastator, însoţite însă de o secretă armonie, ori de acea străveche propensiune a sufletului românesc către bună convieţuire şi spre alungarea urâtului prin puterea acestui râs sănătos şi inteligent, capabil să survoleze răul şi platitudinea sau barierele rigide ale realităţii.

Iulie 2010, Ion PARHON