Ingeri zburand pe maci

Poet de excelentă vocaţie, Florea Turiac este, fără îndoială, una din vocile lirice cele mai importante ale Târgoviştei literare de la începutul celui de-al treilea mileniu. Oferindu-mă a-i fi redactor al volumului „Echilibrul haosului” (Editura Bibliotheca 2006), titlu excelent ales, care îl plasează pe cititor într-un orizont filozofic sui-generis – am făcut-o nu numai cu satisfacţie, dar şi conştient că astfel girez o carte de referinţă pentru întreaga creaţie a poetului Florea Turiac, dar şi pe poetul însuşi. [...] Spirit exhaustiv şi empatic, Florea Turiac face din fiecare poezie a sa un studiu antologic de caz, radiografiază stări de spirit, dar şi sub specie cognitiv-axiologică, inter-relaţia Om-Societate-Univers, ca în această excelentă poezie „Natură statică”: „Natura îşi urmează stricta Cale – / Structura noastră,-Astrală, daoismul, / Purificând din suflet egoismul, / în trup dureri când urci la deal din vale...”, şi în această goetheană şi dihotomică poezie „Şi totuşi, păcatul...”: „Nu vreau să gust paharul cu umilinţă plin / Când în cristalul vieţii coboară împăcarea, / Această liniştire mă torturează lin / Şi nu mai ştiu pe unde să-mi rătăcesc chemarea... // Aş vrea, desigur timpul în loc să-l mai reţin, / Să simt că trupu-mi este uşor ca adierea, / Dar şarpele iubirii mă-neacă în venin, / Să împlinesc păcatul, să-mi vindec sfâşierea.” George Coandă, „Florea Turiac şi echilibrul stării de poezie”, Jurnalul de Dâmboviţa, nr. 3245, 3 noiembrie 2006, p. 15