O ruptura totala de lirismul traditional (care, intre noi fie vorba, se regaseste in cele mai «moderne» manifestari poetice, chiar si in fracturism, fie si in manifestarile hip-hop autohtone, fie si in «bascalie»), o abordare de tip anglo-saxon cu radacini vizibile in T.S. Eliot (lipsita insa de substratul metafizic/cult al poemelor acestuia si chiar, de ce nu, de acelasi lirism decelabil in La figlia che piange), cu totul neobisnuita pentru peisajul nostru poetic.” (Bogdan-Alexandru Stanescu) ,,Cit de inselatoare e impresia de realitate din poemele lui Radu Andriescu! Imaginile se intiparesc pe o retina care le diafanizeaza, le transforma in ritm, inaintare molcoma, intrerupta, poate, de cite un gol de memorie. Placerea seriilor fastuoase, bucuria redescoperirii vocabulelor si a rostirii lor guverneaza alcatuirea frazelor ample. Cu aceleasi nume de locuri si strazi, scuturate acum de banalitate si scoase de sub presiunea concretului, pina devin aeriene, imponderabile, se inalta un oras himeric, muzical, cu multe cotloane sonore, strabatute si reinventate in fiecare poem.” (Gabriela Gavril) ,,Maleabila, lipsita de restrictiile formale impuse de necesitatile efectului si de parcimonia diplomatica a discursului, poezia lui Radu Andriescu isi speculeaza propria locvacitate. Abundenta pina la exces, ea nu se cere imputinata, trunchiata, ci �" paradoxal �" crezuta pe cuvint, ca o marturie.” (Cosmin Ciotlos)