întreaga comunicare stă sub semnul unui hiperrealism sinestezic: imagini uriașe printate la rezoluții ce exhibă porii starurilor (a la Mueck), zgomotul de fanfare asurzitoare al anunțurilor publicitare. Totul e disproporționat pentru cel venit de peste ocean, obișnuit ca doar marea și soarele să fie fără de sfârșit: distanțe de necuprins cu gândul, consumul neîncetat de hamburgeri pantagruelici, combustibil, lemn și piatră pentru coloșii arhitecturii. E la mijloc o șmecherie ontologică, va gândi el: pe cât de mari sunt, pe atât de puțin contează: în fapt, efemeritatea face parte din esența creației de marketing: pânzele de dimensiuni ce ar rivaliza cu cele şapte minuni ale antichității sunt produse din polimeri ușor de reciclat după expirarea mesajului publicitar. îndeosebi, pare dezarmantă ușurința cu care cuvântul spus sau scris ni se șterge din memorie. Pericolul unui couch potato dependent de televizor și dezobișnuit de cuvântul scris pare să fi rămas în trecut. Știm că logosul a învins prin transformarea individului uman activ într-un lector aproape compulsiv: instrucțiuni, memo-uri, notificări, sms-uri, statusuri și update-uri de rețele sociale, termeni de căutare, etichete de supermarket, facturi, reclame. Până și televiziunile de știri au plasat benzi infinite cu ceea ce e nou, ceea ce contează. însă caracteristicile imaginarului publicitar s-au păstrat, uneori hipertrofiate: orice adevăr suferă de trivializare și perisabilitate acută. întrebările autentice ale ființării sunt îndepărtate ca iluzii inutile (încercați, vă rog, să îi rugați pe comesenii de la vreun eveniment oarecare să vă întrețină cu discuții despre moarte). Mesajului perfect suficient ce circumscrie lumea după ceea ce trebuie să afle targetul și limitat de durata promoției, GM îi opune pictural linia, criptică și nemărginită, scrisul în oglindă, perdeaua de fum a renașterii, misticism și alchimie antiuniformizante și antidiminutivante ale condiției umane. Linia e continuă – atunci când e absentă perceptual, ştim că este vorba de o porțiune ce nu se lasă văzută pe moment. Nu are început și nici sfîrșit, ele apar doar ca limitări contingente ale materiei. Dincolo de convențiile vizibilului, linia e infinită.
Chiar și când este contur geometric, linia nu e doar atribut al conceptului matematic și nici ilustrare a lui. Căci ea departe de a se limita la a delimita, e subiect: e ceea ce a rămas în urma dispariției unui obiect ce ar fi putut fi acolo. Iar dacă ceva se va întrupa în pictură, linia va fi acolo, pentru a conferi formă și existență gândului creator. Iar când desfășoară un text, linia e rană neînchisă a pânzei pe care a fost încrustat cuvântul. în esență, linia este umilința iconoclastă a picturii. Retragerea în sine, interiorizarea necesară înainte de a fi transformat în target de obscenitatea imagologică a urbanului occidental, de gândul negândit al acţiunii ca consumer behaviour. în spatele liniei, readusă la funcțiuni originare (de a numi ceea ce este mai presus de ceea ce doar pare că este), recunoaștem rezistența într-un fel de a fi în lume pe care artistul îl consideră punctul de pornire al unei discuții despre ceea ce contează cu adevărat în viața fiecăruia dintre noi, poate singurul produs căruia nu-i discutăm termenul de expirare.