Istorii care par a fi ilegitime din perspectiva Occidentului, care sînt aparte şi care, prin asta, evită tendinţa principală a modernităţii, şi anume universalizarea. Eu, de aici, văd lucrurile altfel. Nu este permis să tratăm ad acta modul spectaculos prin care s-a ajuns la socialism. Socialismul a scos la iveală în chipul cel mai limpede şi mai evident tendinţele nihiliste din sînul modernităţii. Dacă nu avem urechi pentru logosul unui socialism letargic, iar în momentul de faţă nici Occidentul şi nici Europa de Est nu par să aibă capacitatea de a auzi vocea acestui logos, atunci fie avem de-a face cu o mişcare fără repetiţie, ceea ce ar fi nihil-ul însăşi – “să nu fi voit Dumnezeu repetarea, nici lumea nu ar fi fost făcută vreodată” – , fie este vorba de o iterare disfuncţională, o repetiţie fără viaţă, a formelor moarte. Occidentul nu poate avea urechi pentru asta. Nietzsche avea în fond dreptate: “Pentru lucrurile la care n-ai acces printr-o experienţă trăită, n-ai nici urechi”. Spre deosebire de aceasta, Europa centrală şi orientală nu vrea să aibă urechi pentru a auzi. Dorim să auzim doar ceea ce ne-a fost multă vreme interzis să auzim. Situaţie de înţeles, în ultimă instanţă. Cunoaştere de sine, idei proprii, a şti cine este această persoană, omul modern – poate individul de astăzi nici nu are altă cale să abordeze aceste teme, decît aceea care trece prin nihilism, sau prin repetatele tentative iluzorii de depăşire ale acestuia. Mihály Vajda