De-a lungul acestui secol, de fapt, in numai saptezeci de ani, agricultura si, implicit, taranimea au cunoscut convulsiile a nu mai putin de patru prefaceri – casus unicus – reforma agrara din 1921, reforma agrara din 1945, colectivizarea din 1949 – 1962 si asa-zisa reimproprietarire din 1991. Toate acestea au fost facute in numele fericirii taranilor, dar fara consultarea lor larga si temeinica si nici una dintre ele nu a dus la ceea ce ar fi trebuit sa duca potrivit telurilor programatice initial enuntate. In schimb, toate au fost insotite si urmate de perturbari ale productiei agricole pe perioade de timp mai mult sau mai putin indelungate. In cazul ultimei prefaceri cu pretentii reformatoare, executate ca la comanda, fara cracneli, nici dupa aproape doua decenii, agricultura si, de fapt, intreaga lume a satului, ca sa ramanem doar in zona ruralului, nu si-a revenit de pe urma traumelor suferite.
Daca s-ar face un calcul corect, adunand anii bulversati de dupa fiecare din cele patru reconfigurari ale fizionomiei agriculturii romanesti, rezultatul ar fi halucinant: circa patruzeci de ani consumati cu modificari si reasezari ale raporturilor de proprietate, un vreme ce biata agricultura se zbatea si se zbate in nevoi tehnice si tehnologice, in nevoi de mai multa harnicie si pricepere, in nevoi de mai multa daruire fata de lucrarea pamantului