O poveste a bătrâneţii fără tinereţe? Mai degrabă una a tinereţii ce
nimereşte, din motive aparent necunoscute, în închisoarea numită
bătrâneţe. O închisoare de dimensiunile unui oraş, existând însă riscul
să acopere întreaga ţară, ba chiar lumea întreagă. De aici şi panica în
care trăiesc oamenii. Căci molima bătrâneţii se întinde cu repeziciune,
părând să semene cu ciuma. Ştefan Mitroi vorbeşte despre toate acestea
ca şi cum ar spune un basm. De fapt, asta şi este acest roman singular:
un basm înfricoşător, dar, în acelaşi timp, şi grozav de frumos, despre
însingurare şi iubire. Mai cu seamă iubire, fiindcă doar ea este, ca
întotdeauna, salvarea.