Invocatii in rem

Gelu Ungureanu mizează, cel mai adesea, pe imagini ieșite din „cadrul realului” pe care le orientează spre ireal, metafora este dilatată cu ajutorul imaginației ca premisă a dezvoltării narative sau descriptive. Pe acest fond, memoria este spaţiul în care se petrec poveşti „existenţiale” conectate afectiv, empatic la realitatea imediată. Dar deşi poemele sunt scrise la persoana întâi, în cea mai mare parte, ai senzaţia că poetul simte la persoana a treia, avem parte de o privire lucidă care supraveghează „actul iubirii”, aşa cum ai analiza frumuseţea unei flori, dezmembrând-o în petalele care îi dau strălucirea. În acest caz decisiv rămâne numai parfumul. Ascunderea „á la Baudelaire” (sau á la Arghezi?) a emoţiei erotice permite crearea unui anumit scenariu, o gestică amplă, „eşuarea” în poveste este ca în acel „decembre” bacovian când „potop e înapoi şi înainte” şi nu ne rămâne decât aroma intimizantă a ceaiului: „Cât despre dragoste, / toate vechi și plafonate, așa / că este musai legiferarea unei / noi tactici de abordare, / eminamente digitale. // Rămâne să experimentăm mai / multe scenarii despre eficiența / refuzului unui rendez-vous / în vârful acului. // Cum vom reuși să stăpânim / iertarea ori dezlănțuirea? // Internauții acceptă iubirea / considerând esențial chestionarul, / care poate fi completat / ori nu.”(…).

ADRIAN ALUI GHEORGHE