„Povestirile Veronicăi D. Niculescu, nişte bijuterii sclipitoare stilistic, cu fraze de o fină muzicalitate, numai a ei, mi se par tot ce a scris mai bun prozatoarea până acum şi o apariţie încântătoare în proza ultimilor ani.” (Cristian Teodorescu, Caţavencii)

„În arealul uman cartografiat în volum intră singurătatea în doi, incomunicarea, vinovăţia fiilor confruntaţi cu degradarea părinţilor la bătrâneţe, gelozia, despărţirile. Iar examinarea acestora o conduce pe autoare către proiecţia unei lumi cu ierarhie răsturnată: sfera umanului, spaţiu iremediabil al durerilor înăbuşite, face un pas înapoi în faţa spectacolului naturii, imuabil şi calm.” (Mirela Nagâţ, Apostrof)