„Un glas limpede, frumos timbrat, expresiv și nespus de mlădios; un neprețuit tezaur folcloric regional, de cea mai autentică speță, primenit fără contenire într-un neistovit proces de creație; un fermecător stil de interpretare, în care formele ancestrale ale tradiției sunt mereu înnoite printr-o fericită sensibilitate, filtrate prin profunda trăire interioară a unei puternice personalități artistice, care dăltuiește cu pătrundere, migală și gingășie fiecare întorsătură melodică, fiecare vorbă”. Astfel o caracteriza folcloristul Tiberiu Alexandru pe Maria Lătărețu în necrologul pe care l-a dedicat în urmă cu cinci decenii, la moartea interpretei (Maria Lătărețu, 1911-1972, în „Revista de Etnografie și Folclor”, tom. 18, nr. 2, p. 135, București, 1973).
Considerată drept „cea mai strălucită exponentă a minunatului folclor din Oltenia subcarpatică” (Idem), alintată de popor cu supranumele „Privighetoarea Gorjului”, după ce fusese numită de Constantin Brăiloiu „Perla Gorjului”, Maria Lătărețu și-a legat destinul său artistic de întâlnirea providențială pe care a avut-o în anul 1935, la Târgu Jiu, cu acest etnomuzicolog român, care se afla, pe atunci, însoțit de colaboratorii săi apropiați Mihai Pop și Harry Brauner, într-una dintre campaniile de culegere a folclorului gorjenesc. În acel moment al vieții sale, Maria Lătărețu („Marița”) își îmbogățise repertoriul și experiența, cântând (vocal și la chitara „cobzită”, instrument muzical propriu Gorjului) împreună cu taraful condus de soțul său, Mihai Lătărețu („Tică”).” – Etnomuzicolog Dr. Constantin Secară