Trei sunt registrele și temele lirice din „Balul marilor insomnii”. Mai întâi, Constantin Bojescu scrie, în tonalitatea elegiei, cântece ale surpării ființei, a viului acestuia, fixând durata când ceea ce va fi fost se întunecă, se năruie în „negre ape” și rătăcește, fără țintă, „printr-un tunel”; în convenția paradigmei neoromantice; poesia e singura șansă a salvării din maelströmul prăbușirii și neantizării eului poetic. Apoi, Constantin Bojescu pendulează între această viziune „neagră” a nimicului, a pierderii și tonalitatea nostalgică a baladelor, dar, mai ales, sunetul vesel, de clopoțel, al parodiilor și „fabulelor cerești”, cu furtul norilor, al Soarelui și Lunii, sub privirea mirată a Luceafărului ori cu „reportajul” liric al întâlnirii cu însuși Dumnezeu, în fapt, cu „un zeu-de-seară”, mărunt, cu fruntea încrețită, semănând ”leit cu tatăl meu”. În sfârșit, mai multe poeme din „Balul marilor insomnii” circumscriu tema romantică a dublului, regăsit în figura unui alter ego care stă la marginea Universului „într-un schit” și „cioplește semnele lumii, de întrebare”, urcând în sine, spre mântuire, pe o scară nevăzută, „ca-ntr-o mănăstire”.

În cartea junimistă, ca și în precedentele șase volume, despre care s-au pronunțat critici și poeți importanți (Lucian Valea, Gellu Dorian, Adrian Alui Gheorghe, Cristian Livescu, Ion Pop), Constantin Bojescu își (s)pune, în fapt, viața care este a poetului îmbrăcat în cuvinte, venind din ”timpuri îndepărtate”, trecând foșnind „prin lanuri de sori”, privind la stele și la crimele veacului în care a trăit, dar, mai ales, iubind, pentru a sta de vorbă cu Dumnezeu.

Ioan HOLBAN