În înscrisurile teatrale semnate de regizorul care, în 1987, debuta, pe scena Naționalului ieșean, cu un memorabil spectacol Ivanov, am descoperit, de-a lungul ultimelor două decenii, un eseist şi un comentator teatral de fină şi sugestivă expresie.

Și atunci, ne întrebam, de ce Ovidiu LAZĂR, un scriitor al teatrului, care vibrează cu sinceritate, ba ştie să împărtăşească şi altora emoţia autentică de privitor şi interpret al celor privite, Ovidiu Lazăr, cel care salută cu entuziasm şi candoare ivirea pe scenă a unui nou spectacol Cehov, nu iese la rampă cu o carte despre Cehov?

În cartea despre doctorul Cehov și doctorii săi, carte cu care, în sfârșit, se arată în lume, se face simțită umbra tutelară, modelul asupra căruia a stăruit un număr de ani, convins fiind, ne place să credem, că o carte despre Cehov nu se scrie la prima tinereţe. Parafrazându-l fără complexe pe autor, să spunem că Ovidiu Lazăr a crescut o dată cu doctorii lui Cehov, pe măsură ce germenii acestei cărți-mărturie s-au ivit pe lume şi au început să crească.

Ne mulţumim a accepta fraza în care pe Anton Pavlovici, marele său favorit, regizorul român îl prinde ca personalitate accentuată, înzestrată cu o biografie dublă: „Cehov-ul din viaţă, spune Ovidiu Lazăr, s-a resorbit treptat în substanţa personajelor sale, care au ajuns să vorbească despre el, despre luxurianţa interiorităţii sale, cel puţin la fel de bine ca istoria cronologică a vieţii lui pământene”.

Sorina BĂLĂNESCU