Deși neîncrezător în arta literară, în beletristică, Sorin Lavric scrie cu măiestrie, patetic sau sarcastic mai mereu, o atitudine afectivă fiind suportul frazelor sale, fără figuri de stil, dar inventiv ca stilistică. O adevărată muzică îi ghidează propozițiile, însă rezultată este nu doar înșiruirea de imagini ce au pretenția de a fi adevărate, ci ele declanșează o dezbatere, o problematizare a lumii dintotdeauna, dar mai ales din prezent. Autorul este în polemică cu cei la care se referă, în cartea de față îndeosebi mari gânditori, filosofi de recunoscut renume universal. Dar în general lupta lui este cu cititorii care au avut „imprudența” să-i parcurgă textele. Ei sunt luați în cătare, pe ei se străduiește Sorin Lavric să-i îngenuncheze, reducându-i la propriile sale convingeri. Pentru că el nu admite o pluralitate de opinii, convins că adevărul nu este decât unul singur, iar a fi de altă părere decât a lui echivalează cu a-i fi dușman. De aici și îndârjirea cu care scrie, niciodată indiferent, ci întotdeauna luptând de parcă și-ar avea viața proprie în primejdie. / Ion Papuc