La Slatioara, romanul „Niste tarani” a trezit doua reactii absolut contradictorii. Taranii, inclusiv Naita Lucean si Petre al lui Toma carora le imprumutasem nu numai numele ci si o parte din biografie, l-au primit firesc si l-au inteles mai bine decat unii cronicari grabiti sa vada in omagiul adus de mine Slatiorenilor, pe una din primele pagini, confirmarea faptului ca povestea e un asa zis roman-reportaj-document!
Pentru tarani era important ca nu minteam si ca nu inventam nimic chiar daca paginile romanului sunt, din punctul de vedere al raportului strict cu viata lor, pura imaginatie. Intamplarile si reactiile imaginate de mine erau, insa, pentru ei posibile, daca evenimentele ar fi luat, in viata lor, drumul descris de mine, adica daca presiunea colectivizarii ar fi adus atunci, aici, la Slatioara, la colectivizare.
Patru cel scurt n-a existat, in sat, sub infatisarea biografica din carte. A trait mai demult in Slatioara un om cu acest nume, un taran marunt si bondoc care cand mergea parca se rostogolea mereu la vale. L-am apucat si eu in copilaria mea, era un om senin, nestiutor, cu o minte putina si cu o veselie cinstita pe fata lui rotunda ca a unui pepene, cu o mustacioara mica si neagra pacura chiar si atunci cand parul sau se facuse de mesteacan. Statea in Pripor, la Cumpene, avea o nevasta marunta si iute si o fata care a si fost colega de scoala cu mine, parca o vad inotand prin zapada in niste opinci de porc legate pana sub genunchi cu nojite groase si nojitele mereu ii cadeau si ea mereu tragea de ele si le tot innoda fara spor. Patru cel scurt fusese servitor la niste invatatori, pe urma facuse un fel de slujba de privegheat morti, el stia putine lucruri si nu-i era frica sa stea singur cu mortul o noapte intreaga. Tin minte ca prin anii cand se petrece povestea din „Niste tarani” m-a oprit odata pe drum si m-a intrebat cum ar face el sa „apuce nitica pensie” acum, la batranete, „fiindca eu am avut niste ani si pe la primarie, mai inainte, cand era alte partide, ca ei cand venea la putere pe mine ma lua de acasa sa matur, sa dichisesc, sa ma duc la unul, la altul, intelegi dumneata, faceau si ei politica, insa astia de acum mi-au pierdut anii si nu stiu cum sa-i mai incherb la loc”. Si se uita la mine cu nadejde, o nadejde binevoitoare si vesela sclipea in ochii lui mici si copilarosi desi trecuse mult de saizeci de ani.
Asadar, biografia lui din roman este pur si simplu proiectia intelegerii mele despre o astfel de tragedie ca aceea traita de eroul meu. Curios este ca niciun taran din Slatioara n-a contestat existenta acestui destin, el fiind inteles ca un adevar pentru ei toti daca ei ar fi trecut prin ce a trecut Patru cel scurt imaginat de mine...
Dinu SARARU
