Poetul, refuzând orice tutelă, îşi vede de treabă, cu aceeaşi fantezie nestrunită, cu schimbări de ton şi de registru, şocând prin originalitate, stranietate, experimentalism şi, bineînţeles, spontaneitate. El pare doar interesant (pentru unii exegeţi); alţii văd în N. Sârbu, pe bună dreptate, „cel mai posmodernist poet reşiţean” şi aplaudă spiritul iconoclast, insurgent, conştiinţa sa rebelă.”