În viziunea Roxanei MEDVEŢKI, copilăria – vârsta tuturor vârstelor, cum o definea Lucian Blaga – rămâne un izvor sublim, din care noi, ceilalţi, însinguraţi şi înstrăinaţi în propria soartă, „ne potolim” setea de libertate, de Dumnezeu, de iubire, de frumuseţe, de bunătate, de prietenie etc. Nu întâmplător, în romanul poematic „ Încotro?”, autoarea, pentru a transfigura în estetica lui Creangă, amintirile lui „Ilie” – acelaşi cu „orăşeanca” Ilinca, nepoata, care-şi trăia edenic vacanţele în „satul uitat între vii”, în fapt un alter-ego al scriitoarei şi varianta feminină a lui Nică a lui Ştefan Apetrei din Humuleşti - supune scriitura la condiţia ilimitată a poeziei şi pare convinsă, în spiritul romanticului Novalis, că „cea mai înaltă, mai autentică proză este poemul epic”. Cele XI capitole/ poeme epice sunt „felii de viaţă” reţinute de memoria (in)voluntară a povestitorului care-şi revede „satul uitat”, după 30 de ani, amintiri bazate pe evocarea unui timp trecut (illo tempore), relativizat, mitic, elegiac, potenţat de poetica atmosferei, de picturalitatea narativă, de spaţiul devenit agent al naraţiunii, de interogaţii.