Mă simt în aceste locuri de veacuri. De patru mii de ani? Nu, de demult, de departe, dintr-un început, dintotdeauna. Poate eu am luptat la Tapae. Poate eu şoptesc dintre zidurile Sarmisegetuzei. Poate eu m-am cufundat în legendă. Poate eu sunt ciobanul din Mioriţa. (…) Dacii se credeau nemuritori. Dar eu? Eu, care mă găsesc în toate acestea nu pot să dispar. Mă cântă salcia de la cotitura Oltului. Voi exista întotdeauna în strămoşi, în urmaşi, în aceste eterne meleaguri. (Sebastian Lascu) „Am să chem, într-o seară, pădurea, la geam să-mi cânte un cântec vechi. Un cântec pornit din inima acestui neam răzvrătit care și-a cunoscut, în sânge, istoria. Și va fi, cântecul, poate despre-un Crișan, despre-un Horia, și despre mulţi voevozi români ce şi-au uitat trupu-n pământ, după-nfrângeri şi izbânzi – alături de semenii lor, ca, noi, trecând peste ei, din veac în veacuri, să ne-aducem aminte.” (Horațiu Moldoveanu)