În memoriile pe care le-am scris, nu veţi găsi acuzaţii grave şi nici stări sufleteşti disperate, pentru că, oferind toate sufe­rinţele lui Dumnezeu, acestea devin suportabile, căci nu le purtam singur, ci Isus era mereu alături de mine şi de noi toţi. Am suferit omeneşte. Cu disperare, cu speranţă, dar totdeauna în credinţă.

Pe torţionarii noştri i-am considerat – după cuvintele episcopului Ioan Suciu – „instrumente” şi nu acuz pe nimeni, ci doresc tuturor acelor anchetatori o întoarcere sinceră la Dumnezeu şi o adevărată căinţă mărturisită pentru tot ceea ce au făcut.

Am stat în închisoare cincisprezece ani, din care patru ani am fost singur, izolat într-o celulă. Eliberat în 1964, au continuat să mă supravegheze, am fost persecutat, urmărit şi iarăşi anchetat; am avut parte de percheziţii la domiciliu, uneori mi-a fost frică în toţi acei ani care au urmat. Şi au fost douăzeci şi cinci.

Pentru toate suferinţele îndurate, să fie binecuvântat Dumnezeu în veci!

Ioan Ploscaru