Aveam cam cinci ani, când pe noapte, am pornit cu mama şi tata Jan spre o nuntă la Iaşi. Din satul Chiţocului trebuia să ajungem la Vaslui şi să luăm trenul. Învăţat cu pământul moale de iarbă, de lut cleios şi trandafiri sălbatici, nu bănuiam că oamenii înstrăinaseră cu ceva lumea pe care o cunoşteam. Pe vale, tata Jan lumina cu un felinar cărarea şi cu glas îngroşat şi prietenos ne îndruma frica prin catedrala pădurii. Sus cerul îşi clipea luminile şi dorul. Ajunşi în vale, am dat de gara Vasluiului, trezită de grabnica sosire a trenului. Şi maşina enormă în care tocmai urcasem începu să sperie noaptea cu şuieratul ei subţire şi trist. A pornit cu zdruncin şi în sunetul roţilor de tren învăţam că totul are o cadenţă. Mirosurile de petrol, cărbune dogorât, fier, lemn, piatră spartă şi necazuri omeneşti mă îndurerau. Mama îmi zâmbea cu speranţă. O vedeam prin geamul legănat de tren şi de noapte. La Iaşi venise ziua, o zi înflorită de soare, pământul se schimbase în piatră de ciment şi atent la sârmele pentru semnalizare uitasem de mine până când am fost prins de mână. Începusem să mă obişnuiesc. Deja mă chema lumea, să mă îmbătrânească. Această amintire o datorez prietenului meu de mai târziu, Florin Filioreanu. Lui, care încă mai scrie în gând această carte despre istoria căilor ferate, îi datorez parfumul vremurilor de altădată, care se răsfaţă duios ori de câte ori deschid cartea. Tonul romantic al scrierii, dragostea pentru profesia de ceferist pe care ne-o lasă moştenire merită un popas. Să ne odihnim ochii pe carte citind şi să privim spre începuturi! Şi mai ales să ne întrebăm de ce Săgeata Albastră nu mai şuieră. Eu cred că a răguşit de la trenurile de altădată. (Viorel Cucu)