Biserica naruita

De mult biserica nu mai era deschisă; încetul cu încetul, se încuibase ruina în ea; bălăriile năpădiseră în curte, acoperișul de șindrilă se spărsese și ușile ruginiseră. O iarbă firavă crescuse sus pe acoperișul năruit. An cu an, ierburile se întinseseră ca niște mici grădini aeriene, până când, vântul aducând sămânța de undeva, se iviră copăcei de oțetar, ca niște penaje funerare. Pe urmă căzu o cărămidă, apoi alta – așa că, în tăcere și sigur, se făcură spărturi în trupul părăsit al bisericii. Câtva timp se mai cunoscură prin jurul ei câteva morminte cu vechi grilaje de fier, dar, cu vremea, și aceste așezări se topiseră vederii.

Lucrarea vremii, cea cu neputință de oprit de oameni, măcinase biserica veche, iar acum ploaia pătrundea în cuprinsul ei, umezind pereții, altarul, picturile scorojite de pe ziduri, putrezind catapeteasma și stranele, ștergând chipurile de sfinți și predând totul nimicirii. Dacă ai fi privit prin ușa mâncată de rugină, ai fi putut vedea acolo o foarte ciudată și rară vegetație virgină. Ferigi ca niște săbii cu două tăișuri, mici arbuști plini de-o fantezie zveltă, forme rare de scaieți eleganți, fără culoare, din loc în loc egrete de-o desăvârșită perfecție, zvâcnind deasupra, triste și inutile, liane ale întunericului, mângâind imaginare trupuri... Și peste tot o penumbră eternă și-o tăcere ca un ison de vis, al vremii... O vegetație a umbrelor și-a tăcerilor...