Spiridusul din nuc

„Războiul se terminase și bărbații se întorceau acasă unul câte unul. Lumea se bucura de pace, dar foametea era mare. Copiii plecau în câmp, plecau prin livezi, plecau prin grădini, unde mai găseau ceva cu care să își astâmpere foamea.
Într‑un vârf de deal creștea un nuc falnic. Copiii mergeau și se bucurau de nucile lui. Oamenii arau câmpurile, semănau, dar de nuc nimănui nu îi păsa. Copiii cum creșteau, erau puși la lucru, iar nucul era în lumea lui cu păsările care mâncau nucile și le împrăștiau peste tot. Cârduri de ciori se opreau în coroana lui și făceau prăpăd. Din nucile căzute peste tot se născu o pădure. Oamenii n‑au băgat‑o în seamă, însă când nucii tineri dădură rod, alți copii începură să o viziteze.

Aproape de deal trăia o femeie cu copilul ei. Bărbatul nu i se întorsese din război și ea nu se mai măritase. Copilului, grozav ce‑i plăceau nucile. Abia aștepta să se coacă și el deja urca dealul. La nuci! Pe timp frumos, băiatul intra în pădurea de nuci, fiindcă începuseră să se coacă nucile. Le culegea de pe jos, le spărgea în mâini, deoarece aveau coaja subțire, și mânca miezul cu lăcomie.
Deodată, se trezi lângă el cu un moșneag.

— Cine ești tu, copile?
— Eu... sunt Mâncătorul de Nuci.
— Îți plac nucile?
— Îmi plac!
Bătrânul scoase la iveală din sân o nucă din aramă și zise:
— Îți dau nuca aceasta din aramă și te rog să o bagi în pământ, dar pământul să fie al tău de drept și... a ta să fie!
Băiatul a fugit acasă și s-a dus direct la locul lor. Locul nu mai era lucrat, tatăl lui, dacă murise în război... maică‑sa îl dăduse să‑l cosească un neam, iar ei, în schimb, îi dădeau lapte. Cu laptele acela crescuse el. Băiatul știa unde era locul lor. Se duse la mijlocul locului și băgă nuca în pământ. A doua zi de dimineață, din nucă crescu un nuc din aramă, care îi ajungea până la brâu. Fugi la maică‑sa și‑i spuse:
— Mamă, haide repede, ca să vezi o minune!
Maică‑sa lăsă lucrul din mână și se luă după copil, până când ajunse lângă nuc. Băiatul îi povesti tot, iar maică‑sa îi spuse:
— Minuni de‑astea n‑au mai fost. Să tăcem și să vedem ce o să mai fie.
Dar seara se culcară amândoi sub nuc, ca să îl păzească. Și când s‑au trezit dimineața, nucul ajunsese cu coroana până la nori.
A doua zi, femeia grăi:
— Du‑te, dragul mamei, la nucul de pe deal și vezi ce ți‑a zice moșneagul.
Băiatul plecă. Odată ajuns aproape de nuc, veni și moșneagul și‑i zise:
— A crescut nucul. A ajuns până la nori! Acum face rânduială în lumea norilor. Lasă‑l! Însă azi îți voi da... Uite! spuse el și scoase din sân o nucă din argint. Du‑te acasă și pune‑o în pământ.
Băiatul porni și o bagă în pământ, apoi plecă spre casă. A doua zi dimineața, din nucă răsări un nuc din argint, care crescu, crescu, rodi, iar toamna, când începură să cadă nucile, unde cădea nuca, creșteau ziduri, unde cădea nuca, creșteau turnuri înalte și în vârful celui mai înalt turn era o oglindă din argint, care se rotea după soare și în care se oglindeau anotimpurile.”

Cuprins

Lemir Împărat
Fata vântului
Pârâul șerpilor
Moara zânelor
Floarea-Florilor
Teiul Floriței
Dealul dovleacului
Podul fugii
Gura Dumitrei
Vraja ursitoarelor
Cucuruzii de brad
Vâlva urșilor
Fântâna de leac
Mileana
Omul Pădurii
Din lumea spiridușilor
Spiridușul din nuc