- Carte in stoc la furnizor
- Livrare estimativă în 5 zile
La începutul lunii martie a anului 1408, orașul Turda a găzduit nobili din diverse părți ale Transilvaniei și oameni de orice statut social, care au venit pentru congregația generală prezidată de voievozii Ioan Tamási și Iacob Lackfi. Cu această ocazie, mulțimea adunată și-a expus problemele cu care se confrunta. Atunci, un nobil din Vărgata, pe numele său Benedict zis Bychak, s-a ridicat din rândul adunării obștești și a mărturisit în numele soției sale, Margareta, fiica lui Emeric de Mădăraș, că întrucât femeia i-a fost dată de soție lui, un om fără posesiune, trebuie ca ea să primească un sfert din posesiunea paternă, Seleuș, în pământ, conform legii țării. Sarcina despăgubirii Margaretei a căzut în mâna fraților ei, Ștefan și Ladislau. La acea congregație au fost prezenți și cei doi nobili, care, auzind cererea lui Benedict, au mărturisit că tatăl lor, Emeric, a avut două fiice, pe Margareta și Ecaterina. Prin urmare, Margareta nu poate să primească decât jumătate dintr-un sfert, cealaltă parte fiindu-i rânduită surorii acesteia. Benedict nu s-a împotrivit la nuanțarea fiilor lui Emeric, motiv pentru care voievozii au trimis un om de mărturie, care împreună cu un reprezentant al capitlului din Alba Iulia să estimeze, în prezența vecinilor, partea cuvenită Margaretei și să o pună în stăpânirea proprietății. Despăgubirea fetei este însemnată în cuprinsul unui document emis câteva zile mai târziu de cei doi voievozi ai Transilvaniei, act păstrat sub formă de transumpt la arhivele naționale maghiare din Budapesta.
Scrisoarea voievozilor, care a supraviețuit vicisitudinilor vremii, reprezintă o sursă primară emblematică pentru volumul de față, prin chintesența problemei nobilului din Vărgata, care constituie și tema principală a lucrării, quarta filialis. Declarația lui Benedict, descrisă de cancelaria voievodală, reflectă o revendicare a moștenirii soției sale, în conformitate cu dreptul existent atunci în Regatul Ungariei. Plângerea sa nu a constituit o noutate pentru cei adunați la congregație. Oamenii din acea vreme cunoșteau legea moștenirii feminine, confruntându-se cu ea cel puțin din veacul al XIII-lea, de când sursele o pomenesc sub numele de quarta filialis, quarta puellaris sau quartalitium. Acei nobili ai regatului și ai voievodatului știau că urmașelor din familia lor li se cuvenea un sfert din averea tatălui, în urma încheierii căsătoriei. Dacă ele aveau ca soț un om fără posesiune – așa cum a fost cazul lui Benedict –, atunci trebuiau să primească o pătrime din patrimoniu în pământ. Dacă însă au intrat prin matrimoniu în casa unui nobil sau chiar și a unui nenobil, fără voia tatălui sau fraților ei, atunci rudele fetei trebuiau să îi restituie acesteia o sumă de bani ca echivalent al unei pătrimi din domeniu. (din „Introducere”)
