Lumea arhetipala. The artchetypal world

Poezia lui Constantin Severin se definește, în general, printr-un joc greu perceptibil între vizibil și imaginar, între concretețea frustă a clipei prezente și afectivitatea memoriei care conduce la înregistrarea unor senzații subtile ale eului, între astăzi și ieri, între viață și moarte, elemente care trasează conturul inefabil al unei „lumi arhetipale”: „Am visat adesea la o lume mai pură, alcătuită doar din priviri, / o arhitectură felină cu atingeri calde și non-tactile, / abstractă și invizibilă ca bucuria și dragostea, o lume arhetipală fără răni, suferință și moarte, / unde spațiul și timpul sunt doar vibrații vizuale febrile, / iar viața devine un poem scris de privirea lui Dumnezeu” (Lumea arhetipală). Peisajele afective transpuse în oglinda poemelor de Constantin Severin sunt parcă învăluite într-o atmosferă de suavitate și într-un ritual al rememorării. Sentimentul zădărniciei, accentele de revoltă, resorturile nostalgiei sau freamătul timpului se insinuează, nu de puține ori, în versurile lui Constantin Severin, imprimându-le o turnură gravă, o melancolie difuză sau, dimpotrivă, o stringență etică, din care e alcătuită, de altfel, substanța profundă și autentică a acestei poezii ce se legitimează prin forța de sugestie a cuvântului și prin ritmul bine dozat într-un echilibru dinamic între emoție și stilizare. - Iulian Boldea