Doamne, iubit-am frumusetea Casei Tale. Catedrala Nationala, etapele desavarsirii unui ideal

Idealul ridicarii unei Catedrale Naționale a străbătut mai bine de un secol de istorie modernă. La 10 mai 1920, Regele Ferdinand I a adresat Sfântului Sinod dorința sa de a ridica o biserică monumentală în capitala tuturor românilor, ca semn de mulțumire pentru împlinirea unității naționale.
Patriarhul Miron Cristea a continuat aceasta aspirație, alegând locul de la poalele Dealului Mitropoliei. Au urmat decenii de întreruperi (criza economica, al Doilea Razboi Mondial, persecuția comunistă), dar aspirația nu s-a stins niciodată.

Vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist a fost cel care a readus în discuție edificarea Catedralei, facând primii pași (necesari, dar și dificili!), iar Părintele Patriarh Daniel a preluat cu înțelepciune și curaj acest vis secular al înaintașilor, transformându-l în realitate prin viziune teologică, perseverență și har organizatoric.
Sub păstorirea Sa, ceea ce părea o aspirație greu de atins a devenit cea mai mare ctitorie ortodoxă din lume, o sinteză armonioasă între tradiție și modernitate, înglobând elemente arhitecturale din toate regiunile României cu elemente de monumentalitate de la catedralele occidentale, și fiind totodată, așa cum spunea Parintele Patriarh, „o punte de legătură între Răsărit și Apus și între trecut și viitor”.

Coordonatorii