Inspiratie

Ce frumos sună cuvintele…
Rostite molcom, pe buze părăsânde.
S-ar părea un ecou, un miraj amăgitor,
Negândit tălmăcite, parcă uitate.

Destrămate din vis etern,
Și așezate haotic în cuget.
Fiecare așteptându-și clipa rostirii.
Dar dacă ea nu va veni niciodată?!

Așteptarea suspendată în timp,
Ce rost mai are să le vorbești?
Dacă tu nu îți cunoști propriile gânduri.
Și nu conștientizezi însemnătatea lor.

Culese din mii de amintiri uitate,
Trezesc fiori de amăgire și extaz.
Ciudat, dar e sublim, pragmatic.
Nedeslușite încă, chivernisesc trăiri.

Parcă s-au sfârșit, nu mai sunt.
Dar ele totuși există, ce bizar!
Cuvintele trăiesc în ființa noastră,
Și nimeni nu știe de ce sunt capabile.

O forță seismică persistă feeric,
Făcându-le și mai de neînțeles.
Gândurile sunt produsul conștientului,
Ele te urcă la înălțimile Zeusului.