Pustnicii nevazuti ai Athosului - taina pustiei athonite

„În lunga istorie a Sfântului Munte există următoarea tradiţie: un grup de pustnici, în număr de şapte, (după unii, doisprezece), trăiesc în asceză extremă, cu un singur scop, anume acela de a se ruga neîncetat lui Dumnezeu pentru toată lumea. Au daruri deosebite de la Duhul Sfânt şi pot trăi fără casă, umblând goi, pentru că sunt nevăzuţi de ochiul omenesc“ - monahului Iosif Dionisiatul.
Renumele acestor monahi, sau mai bine-zis tradiţia aceasta, se transmite de cel puţin 200 de ani, din generaţie în gene­raţie, nu numai în monahismul aghioritic, ci şi în toată Orto­doxia. Asceţii tainici se arată din când în când atât unor monahi, cât şi unor creştini laici. De cele mai multe ori, ei fac profeţii sau se adresează persoanelor cu care vorbesc, referindu-se concret la viaţa acestora.

Alţii adaugă că acest grup de şapte pustnici nevăzuţi nu numai că există şi astăzi, dar că se completează de fiecare dată când moare unul dintre ei cu un alt monah aghiorit virtuos, care ajunge în locul lor de nevoinţă prin minune dumnezeiască, fiind astfel tot timpul în număr de şapte.
Tradiţia mai spune că aceşti şapte (sau doisprezece) pustnici vor fi cei care vor săvârşi cea din urmă Liturghie pe vârful Athosului, în bisericuţa Schimbarea la Faţă a Mântuitorului, după care va fi sfârşitul lumii, adică cea de-a Doua Venire a Domnului Iisus Hristos.