Ministrul pustiului

Serban Marinescu este un poet straniu, care isi face drum prin literatura cu o voce calita in dialoguri cu singuratatea si departarea. Poarta in el aerul devastarii metafizice, in care totusi se ghiceste o impacare imensa cu mersul neschimbator al lucrurilor. Poemele lui sunt reverii sumbre la marginea unei lumi care arde in tacere - un cosmar lucid, un exil trait in plina zi, o fericire murind ca un copil nedorit in bratele timpului. Poetul vorbeste in imagini taioase si revelatii intunecate, cu o sinceritate sufocanta. Scrie cu o constiinta acuta a degradarii sensului si a imposibilitatii de a comunica ceea ce este cu adevarat viu in noi. Cuvantul este, pentru el, profund dezvaluitor si totodata, in moduri nebanuite, inselator - astfel ca increderea in el nu e niciodata totala. Iar cand acest cuvant moare, moare intreaga fiinta. Cand isi arunca himerele peste lume, poetul nu asteapta mangaiere, nici macar intelegere, ci doar dezvaluirea chipului infricosator al adevarului. Atmosfera care strabate aceste poeme e cea a unei singuratati absolute - nu fragile, ci mitologizate. Poetul devine ministrul pustiului, logodnic al singuratatii, purtatorul unei mantii zdrentuite de timp, o umbra care se misca printre oameni aducand adevaruri inconfortabile. Ceea ce face aceasta poezie unica nu e doar profunzimea meditatiei sau forta limbajului, ci faptul ca, dincolo de fiecare imagine intunecata, pulseaza o tandrete ascunsa, o blandete sfasiata - incercarea de a salva ceea ce mai poate fi salvat din om.

Tandretea unui visator intr-o realitate deja distopica.