Sincope

Nefericirea nu se naște din realitatea însăși a devenirii, ci din împotrivirea la devenire. Altfel spus: suntem nefericiți nu pentru că lucrurile trec, ci pentru că nu știm să le lăsăm să treacă. Există momente în care simți că te afli foarte aproape de acel adevăr care ar putea să clarifice definitiv raporturile dintre tine și propria ta viață, că l-ai încercuit, că mai e nevoie de o ultimă sforțare pentru a-l captura. Doar că la capătul acestei ultime sforțări, acolo unde ar fi trebuit să te aștepte adevărul căutat, nu găsești decât o și mai mare nevoie de el, o și mai dureroasă absență. Crezi atunci că ultima sforțare nu a fost de fapt ultima, că abia următoarea se va dovedi decisivă și mântuitoare. Așa că mergi mai departe, uneori năpustindu-te, alteori de-abia târându-te, sperând și deznădăjduind, fiind tot mai absorbit de căutarea în sine și tot mai puțin preocupat de finalitatea ei, uitând până la urmă și ce cauți, și cine e acela din tine care continuă să caute. Când ești tânăr, îți face plăcere să te recunoști în lume, să te recunoști în cât mai multe din cele ce sunt. Apoi, pe măsură ce te saturi de tine, te saturi și de lume: începi să cauți diferențele, distanța, neasemănarea. Deși încă prezent, râvnești la o mare absență, la o decisivă eliberare de servituțile ființei. Ca un melc care s-ar retrage în cochilia sa spre a nu mai ieși de acolo niciodată, te retragi și tu, treptat, în viitorul tău cadavru.

Bogdan Varvari