Ceasornicarul

O surpriză, trebuie să recunosc, inspirațională să-l întâlnesc pe finul analist și pasionatul îngrijitor al operei istratiene aici, în intimitatea prozei scurte! Zamfir Bălan, asemenea unui ceasornicar de cursă lungă, întoarce iscusit, cu dibăcia unui imaginar poetic și terapeutic, rotițele timpului, arcuit în bolte interioare, și le redă cititorilor măsura acelor adevăruri dureroase spre care te poartă doar înțelepciunea, trecerea prin ani și prin literatură! Pășind pe proustiana cale a memoriei, de data aceasta livrești, și având încrustate în suflet mărturisiri precum cele aparținând alter ego-ului care deschide și, simbolic, închide volumul de față, în fond un artist oglindind în și prin sine nu frumosul speculativ, ci triada platoniciană întemeietoare, prozatorul ne invită acum să-i fim părtași la un pact de devoțiune și credință: „Buchea cărții, buchea vieții, tot aia e”. Căutând refugiu în brațele unei „realități” în care ficțiunea te poate salva de tine însuți, cum atât de adânc se pronunță, „povestașul”, cu nuanțe adeseori amprentate de realism magic, construiește, pe scheletul fantoșelor ideatice – asemenea modelului său care, despărțindu-se de condiția de apatrid, a devenit un cetățean al lumii – imaginea unei cetăți atemporale și chiar nedefinite spațial, un topos unic, un soi de Fata Morgana care uimește prin imagini picto-poetice precum aceea a corăbiilor ce pun stăpânire pe străzile orașului de la gurile Dunării sau a celei mai luminoase stele pe care îndrăgostitul o coboară de pe cer pentru a o așeza la gâtul interzisei iubite... Și, acolo unde umanul, supus agresiunii istoriei recente reinterpretate în proze precum Podul, își cere dreptul la viață ficțională, autorul i-l acordă, cu un surâs amărui pe chip, mimând frastic lentoarea vieții în lumea Sudului, acolo unde totul se dilată și se recompune armonic, după logica substituției reciproce și discontinui între real și fantastic. Am citit acest cronotop fluid al lui Zamfir Bălan cu încântarea cu care descopeream, în anii studenției, prozele lui Ștefan Bănulescu, la paritate cu cele semnate de Mario Vargas Llosa ori Gabriel García Márquez. E o carte de pus acolo, în biblioteca creșterii și a descreșterii noastre!

Livia IACOB