150 de proeme

Aș atrage atenția, în primul rând, asupra mobilității lui Varujan Vosganian, care se mișcă fără efort de pe teritoriul romanului total (care este Cartea șoaptelor) pe cel al eseului memorialistic (reprezentat de Dublu autoportret), iar de aici, între frontierele Proemelor, adică al poemului în proză. Această disponibilitate de factură postmodernă relativizează granițele dintre genuri, trădând o aspirație către găsirea, prin literatură, a unității originare a ființei. Aspirație care este și a lui Varujan Vosganian însuși, scriitor preocupat de problematica memoriei și de „blestematele chestiuni insolubile“ ale condiției umane: toate cele trei capitole ale insolitei sale trilogii sunt, în fond, niște discursuri despre memorie și despre umanitatea concentrată sau adăpostită în ea.
Răzvan VONCU