Luni plouă cu broaște de ușă și chei ce se potrivesc asimptotic. Marți, conștiința joacă v-ați ascunselea prin creier. Într-o intersecție, realismul social este sabotat de roboți repartizați ca profesori la țară, iar la etaj, inteligența umanității a fost ștearsă de pe placa de memorie. Proza lui Pompilian Tofilescu luptă curajos cu absurdul și ridicolul, mizând pe un fantastic domesticit de umorul tehnic și ironia blândă.

Maia Levantini

***

Dacă romanele sunt ale celor care nu pot scrie povestiri, Pompilian Tofilescu scoate dintr-un volum de proză scurtă paisprezece romane. Dimensiunea aparentă a oricăreia dintre lucrări e, oricum, mai mică decât ceea ce înseamnă fiecare în parte. De la o ploaie de broaște – nu ca-n Egiptul biblic, ci broaște-încuietori – într-un oraș fără deschidere și o fisură în asfalt ce ar putea fi doar portalul spre următorul coșmar, până la o intersecție unde niciun drum nu e ceea ce pare, autorul ne poartă prin paisprezece istorii pline de umor, tristețe și mister. E o plăcere să-l citești pe Pompilian, iar el pare să știe asta prin felul zgârcit în care ne îngăduie să-l citim doar din când în când. Dacă ați găsit pe net acest titlu ori vă aflați într-o librărie și țineți cartea în mână, nu ezitați, cumpărați-o. Citiți Dintele sau osciorul – ce titlu straniu! Merită, veți vedea.

Liviu Surugiu