Theodor Damian este un nume luminos nu doar al ortodoxismului românesc, căci activitatea sa literară și culturală, în sens larg, este de toată lauda, l-aș asemăna, în această privință, cu regretatul Bartolomeu Valeriu Anania.

A sosit clipa e o carte de poeme de o intensitate a trăirii, o densitate a gândirii și o simplitate a rostirii atât de puternice încât de piatră să fii și nu ai avea cum să nu freamăți de bucurie…

E mult timp de când nu am citit, de pildă, un poem, precum cel liminar, în care Poezia însăși pare a-și căuta locul în vârtejul curgerii universale, a-și găsi sensul în viața lumii și a-și lega destinul de acela al stihuitorului devenit „rugă şi imn/ cântând Domnului/ cântare nouă”.

Fiecare poem este o invitație discretă, dar cât de ispititoare!, la un suiș pe spirala verticalității, ca pe treptele unuia dintre melcii de piatră de la Sagrada familia pe unde mi-am purtat pașii odinioară simțind că mă pierd în slavă…

E un tremur și un cutremur al ființei pendulând între genunea peșterii și stihia pustiei, între tăcerea de dincolo de cuvânt și Logosul întemeietor de lumi, între frăgezimea inocenței primare și maculare, între logica strâmbă a lui aici și aspirația spre un mântuitor dincolo, între cuvântul rostit cu socoteală și cel nesocotit. E, de asemenea, de apreciat un nerv polemic pe cât de sfielnic, pe atât de eficace, în contra suficienței unui cartezianism îngust, a ismelor de tot felul sau a risipirii, cu riscul pierderii definitive în falsul paradis al lumii virtuale.

Pe cât de convingător începe cartea, pe atât de fulminant se încheie cu o diatribă la adresa slăbiciunilor neamului care, închinându-se servil la străine flamuri, își nesocotește obârșia, își strică limba și își uită rostul.

Mircea Petean