Cu fiecare pagină, Até (o educație) câștigă portanță, densitate, luminozitate. Ca o dronă-cefalopodă în zbor, cu o trenă de tentacule fosforescente: viețile pedagogilor & elevilor, părinților & copiilor, partenerilor din cuplu antrenați (happy together) să devină NIMIC. E puterea unei femei de a supraviețui & seduce (fără să vrea neapărat asta) prin poveștile pe care și/ni le spune. Locul unde se întâlnesc – neforțat, dar spectaculos – Svetlana Alexievici, Mariana Marin, Ileana Zubașcu cu Traian T. Coșovei și Delmore Schwartz. – Ștefan Manasia

Un impetuos monolog adresat, în care locvacitatea „vocilor recalcitrante“ se focalizează nu atât revanșard, ca în majoritatea volumelor anterioare ale Olgăi Ștefan, cât ironic-compensator. Descântec pentru „sinele meu rezidual“, dar și control al traumei prin deriziune. Un flux discursiv care denunță deopotrivă traumele identitare și servituțile educației resimțite ca forme de oprimare instituționalizată. Domesticirea, aparentă doar, a lui Até, otrăvirea și vindecarea temporară prin adâncirea în autoiluzie, prin mitridatism. Dezabuzarea tradusă în acuratețe stilistică. – Laura Francisca Pavel