Străinii, odinioară adorați când se revărsau mulțime pe insulă și aduceau cu ei bogăție și veselie, deveniseră acum huliți și blestemați. … Au gândit așa, cu voce tare, când era prea târziu ca să mai aducă înapoi timpul petrecut altădată prin taverne, printre măslini piperniciți și pe plaja azurie născută din lava vulcanului. Puteam să trăim din uleiul de măsline atât de faimos și să nu mai primim în casele noastre străini aducători de necazuri, au cugetat proprietarii de taverne și case tencuite în alb, cu acoperișuri vopsite în albastru. Zăboviseră printre ei ca să și petreacă vacanțele, ei nu citiseră cărți străvechi, ascunse de călugări prin mănăstiri, despre imperiul și civilizația lor apusă, au mai gândit localnicii. Nu aflaseră despre explozia vulcanului care avusese loc acum 3.600 de ani, la apogeul civilizației minoice, cea mai puternică erupție vulcanică în ultimii mii de ani, care nimicise atunci civilizația minoică, sau că legenda Atlantidei se născuse printre stâncile lor. Și atâtea alte legende… Atlantida se născuse pe insula cu nisip argintiu, dar străinii nu știau… – O să pierim și noi ca Atlantida, o să ne scufundăm în mare, au prevestit locuitorii insulei. Se plângeau între ei, amintindu și de civilizația lor apusă care supraviețuise de a lungul secolelor armatelor invadatoare, vulcanului și furtunilor…

Se întâmplă ca pentru fiecare dintre noi să se contureze o insulă strălucitoare, răsărită din mare altădată, când nu era neliniște și însingurare, când pe pământ nu erau decât razele soarelui și marea albastră, întinsă spre marginea vremurilor. Dacă vei îndrăzni să cutreieri mările în căutarea ei și nu te vei lăsa copleșit de valurile pe care va trebui să le înfrunți ca să ajungi la ea, și nici de zilele nenumărate pe care le vei străbate ca să o găsești, într o zi cerul o va scoate din mare ca să te întâmpine în călătoria ta învolburată, printre povești și personaje al căror înțeles îl vei găsi mai târziu. Și o vei zări întinzându se scânteietoare, măreață, înmiresmată de la lămâi, portocali sălbatici și chiparoși, plutind cu inocență printre valurile liniștite.

Mănăstirile din nori sau mănăstirile suspendate, așa li se mai spunea așezămintelor cenușii construite mai târziu, în secolele XV și XVI, la marginea insulei pe stânci masive, piloni din piatră naturală și gresie cu înălțimi de până la șase sute de metri deasupra râului Synos, care se scurgea liniștit, de milenii, la poalele lor. Cu milioane de ani în urmă, marea sălășluise în acel loc, apoi secase. Vânturile puternice, ploile și mișcările pământului născuseră piloni naturali din stâncă, pe care se adăpostiseră pustnici, în încercarea lor de a se ascunde de lume și a se ruga în liniște, departe de fățărnicia nemilostivă a celor care păreau să nu i înțeleagă pe aceia ca ei. Stâncile pe vârful cărora se înălțau mănăstirile erau, așa cum spuneau scrierile antice, meteori, roci trimise pe pământ din cer ca să aibă călugării unde să se adăpostească și să se roage.