Evocînd și comentînd vechi culturi dispărute, Ivar Lissner scrie știință popularizată. Cărturar multilateral, el este de părere că în arheologie „e mai bine să sapi mai întîi în cărți și apoi în pămînt”. Procedîndu-se astfel, de multe ori s a ajuns la rezultate nebănuite. În toate cazurile, chiar dacă nu sapă decît în cărți și deloc în pămînt, ci doar văzînd, simțind lucrurile la fața locului, recunoscînd terenul, confruntînd documentul cu realitatea, el ajunge la concluzii neașteptate. A călătorit de altfel vreme de șaptesprezece ani pe aproape întregul glob: din Canada pînă pe Mississippi, prin toată America de Sud, din insulele Pacificului pînă în Noua Zeelandă și Australia, din China pînă în Japonia, prin regiunile încă necercetate ale nordului Asiei pînă spre marele cot al Amurului, din India pînă în Orientul Apropiat și pînă în Africa și apoi de cealaltă parte a Mediteranei, în Europa. De aceea, cărțile lui cumulează cele mai autorizate păreri, verificate la fața locului. Marele dar al lui Ivar Lissner este acela de a ști să dea viață acestor istorii și acestor culturi, de a ști să le deosebească particularitatea și să le facă prezentă ființa.

Autorul acestor Culturi enigmatice nu se mulțumește cu evocarea și comentariul, nu se mărginește să reînvie și să descrie. Orice sinteză, oricît de mică, se reduce la rezumat dacă nu e însuflețită de o idee. Iar ideea ce se desprinde din suita de sinteze pe care o cuprinde această carte este aceea că omul are libertatea de a-și făuri el însuși istoria și viitorul, că nu e o minge a forțelor naturii și a destinului orb; omul acela mărunt, omul de zi cu zi, care populează orașele și templele, casele și mormintele în tainele cărora ne introduc paginile ce urmează, omul a cărui trudă țintește dintotdeauna să surprindă eternitatea și căruia uneori i-a și reușit s-o facă.

Asemenea vechilor sarzi sau vechilor locuitori din Tartessos, pe care îi evocă Lissner în paginile acestei cărți, popoare întregi s-au adunat odinioară pentru marele drum, au luptat, au construit, au iubit și au dat naștere altor vieți, au plâns și au râs, au disperat și s-au bucurat pentru ca apoi, într-o bună zi și uneori din pricini ce nu se vor afla poate niciodată, să părăsească tăcute scena istoriei și să ducă în morminte enigmele existenței lor.

Formal, moartea acestor culturi este evidentă. În esență însă ele nu au încetat să trăiască niciodată, fiindcă întreaga noastră gândire și activitate poartă în ele ceva din esența acestor culturi mute, creează și recreează din adâncurile unei lungi memorii istorice care înmagazinează nu numai ceea ce știm, ci și spiritul acelor civilizații încă neștiute, pe care le mai acoperă încă colbul veacurilor. Într-o bună zi însă ele ies la iveală și ne surprind prin enigma trecutelor existențe.