Nu doar mitologia și cultura greco-romane dovedesc ca leaganul civilizației Batrânului Continent este situat în arealul mediteraneean dintre Elada și Lazio, ci și coagularea unitara a puterii politice și administrative într-o mare parte a Europei, Africa de Nord și vestul Asiei. Dupa reformele constituționale ale lui Augustus din secolul I î.Hr. pâna la anarhia militara din secolul al III-lea d.Hr., imperiul a fost condus din Roma (27 î.Hr.–285 d.Hr.). Sub presiunea valurilor migratoare succesive și în urma schismei creștinismului, superstructura a fost ulterior divizata în Imperiul Roman de Apus – cu capitala la Roma și apoi la Ravenna – și Imperiul Roman de Rasarit – cu capitala la Constantinopole. Partea apuseana și-a pierdut treptat specificitatea și s-a atomizat, în vreme ce partea rasariteana a rezistat înca un mileniu, pâna ce a cazut sub loviturile colosului otoman în formare, condus de Mahomed al II-lea „Cuceritorul“, în 1453.

Înainte vreme însa, a existat un alt tip de creator de imperii, total atipic. Plecând din Macedonia, Alexandru, un tânar „lord al razboiului“ din secolul IV î.Hr., personaj „carismatic, megalomaniac, dar și strateg genial“, a cucerit, în numai șase ani, Asia Mica, Mesopotamia, Egiptul, Persia, India și alte teritorii îndepartate, practic supunând Orientul într-o maniera neconcesiva. Dar aventura aceasta incredibila s-a sfârșit rapid, prin autocombustie…

Spațiul carpato-danubiano-moesic a generat și el, în anumite perioade, structuri (aproape) imperiale. Daca expansiunea statala a lui Burebista, care reu­șise sa uneasca o sumedenie de triburi de diferite origini, controlase cândva tot ce mișca între Panonia și Nipru, iar pe cealalta axa între Carpații cei mai de la nord și Balcanii cei mai de la sud, în secolele XII-XIII, liderii vlahilor sud-dunareni din dinastia Asaneștilor conduceau, de la Veliko Târnovo, un mic proto-imperiu (sau „țarat“) româno-bulgar, care a stat ca un ghimpe în coasta unui vecin colosal, Imperiul Bizantin.