Claviatura prefigurează unul dintre cele mai fascinante mituri ale timpurilor moderne; maeștrii ei nu sunt decât ipostaza preschimbată a eroilor de odinioară, iar peregrinările lor prin tărâmurile neumblate ale fanteziei sunt imortalizate de cea mai vastă literatură din istoria artei muzicale. „Marea sonată” cum am denumit în paginile ce urmează colosala epopee a claviaturii constituie un domeniu interpretativ fiindcă partitura „vocilor” ce răsună în conștiința compozitorilor-virtuozi este mult mai densă decât ne lasă să întrevedem rezultanta grafică și sonoră. La rândul ei, claviatura este un instrument polifonic nu numai pentru că, așa cum scrie Liszt, „extensia de peste șapte octave o depășește pe cea a orchestrei, iar cele zece degete ale unui singur om sunt suficiente pentru a vehicula acest imens material sonor, în timp ce orchestra necesită munca a o sută de executanți”, ci și pentru că îmbină simultan mai multe „vocații” pe care le armonizează. Cea definită prin cuvintele de mai sus ține de un triumf tehnic și de o facilitate operațională căreia artistul îi dă o strălucire orbitoare. „Noi putem să imităm acordurile harpei, să cântăm asemenea viorilor, să detașăm, să legăm, să executăm pe același pian mii și mii de pasaje diverse care altădată n-ar fi fost posibile decât pe multe alte instrumente la un loc” continuă Liszt, elogiind roadele perfecționării instrumentului.