Tratat de arta pianistica

În anul 1982 apărea în peisajul didacticii pianistice românești, dar mai potrivit spus în cel al gândirii muzicale avansate românești, Tratatul de artă pianistică al autoarelor Ana Pitiș și Ioana Minei. Trebuie spus că, numai cu doi ani înainte, în 1980, apăruseră două lucrări fundamentale pentru muzicologia românească, cu o rezonanță pe care o simțim și astăzi, respectiv Cartea modurilor de Anatol Vieru și Reflecții despre muzică de Ștefan Niculescu. Dacă cele două volume muzicologice menționate au intrat în conștiința generațiilor ce au urmat, introducând concepte și moduri de gândire inovatoare, cu utilitate atât în compoziția muzicală cât și în gândirea analitică, Tratatul de artă pianistică a trecut aproape neobservat. Conceput ca o lucrare modulară, cu mai multe straturi de înțelegere și tipuri de abordări ale tematicii, acest tratat a fixat, la momentul respectiv, cea mai complexă informație despre cântatul la pian, văzut ca o artă prin prisma științei și totodată a intuiției muzicale disponibile prin ceea ce numim, în general, „talentul muzical”. Am folosit termenul „modular”, pentru că această carte se construiește în trei trepte, sau trei module, care compun întregul sprijinindu-se unul pe informația celuilalt, formând o viziune specializată până în cel mai mic detaliu asupra unuia dintre cele mai complexe fenomene, cel interpretativ. Este vorba despre cele trei părți care, după secțiunea introductivă, se desfășoară astfel: I Teoria artei pianistice; II Informația și transformările de codificare a ei în procesul interpretării pianistice; III Probleme de metodica predării pianului în lumina datelor teoriei artei pianistice.