Camelia Moise, cătinel, ca o lacrimă mică, abia prelinsă din pleoapa Fecioarei, ne îndreaptă pe cărarea cea potrivită, pe poteca vieții acestui popor, unde o pală de vânt abia simțită ne deschide ochii. Este vorba despre ochii minții, care trebuie să vadă în trecut temeiul prezentului și în înaintași pe dătătorii vieții noastre.

Ioan Aurel POP, Președintele Academiei Române

Povești nemuritoare de la război încoace s-a născut dintr-o fotografie veche, cu margini pârlite de timp. O fotografie în care ar fi putut să încapă o lume întreagă, încremenită parcă, exact înainte de a-și spune istoria.

Am simțit că trebuie să-i pun microfon, să o las să vorbească, să retrăiască, să o fac să danseze în cuvintele dedicate memoriei noastre culturale, singura arhivă din lume care precede și supraviețuiește timpului măsurat, cu margini perfecte.

Scriu aceste rânduri, ca mărturii ale unor oameni care au făcut foamea, au degerat, au trăit situații care ne depășesc cu mult imaginația, cuvinte ale unor vieți șubrezite de război, de teamă, de nevoia supraviețuirii, de chinul pe care Europa pare să-l fi uitat… spectrul Războiului.

Unica voce feminină, Olea, din Ucraina, vine să încheie cartea, amintindu-ne că încă nu am priceput nimic din toate astea, pentru că ea însăși fuge, acum, din calea unui nou război.

La momentul în care vei citi aceste rânduri, multe dintre vocile cărții vor fi deja plecate dintre noi. Nu doar despre ei am scris, ci și despre unele întâmplări din viața mea de scormonitor de povești sau de trăitor vremelnic prin străinătățuri.